Singurătate primordială

Singurătate primordială

Începutul nu are sfarşit.

Nu e corect, dar nici greşit…

Aşa a fost mereu să fie,

Ş–aşa va fi pană-n vecie.

Un suflet vine pe pământ,

Trăieşte viaţa alergând

Căci ea nu stă defel în loc.

O şansă ai, restu-i noroc,

Iar viaţa trece cum e clipa

Şi moartea ne răpeşte-n somn

Şi sufletele iar adorm.

În hăul negru al morţii dorm

Nu e nimic, şi totuşi e

Un suflet prins în neclintire

Ce stă s-aştepte clipa-n care

O viaţă îi va da suflare.

Nu ştii dacă e zi sau noapte,

Nu ştii de-s gânduri sau doar şoapate,

Nu ştii ce e în jurul tău…

Vezi doar a morţii negru hău.

E frig şi este beznă-n jur

Şi clipele minţile-ţi fur.

Esti singur şi vei fi mereu…

Şi tot aşa voi fi şi eu.

Această poezie a fost citită în şedinţa din 08.06.2012 (Dialoguri); autor Diana Filipciuc; a citit Diana Filipciuc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s