Poveste

A fost o data ca nici o dată, am fost o data eu şi tu! Am fost o dată noi! Aşa încep toate poveştile cu a fost o dată ca nici o dată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! Încă şi acum mai păstrez o sensibilitate aparte faţă de poveşti, de lumea basmelor şi a legendelor.Imaginam din fire nevazute poveşti, care prindeau viaţă, uneori poate chiar prea multa viaţă. Imaginam o lume mistică cu zâne şi cu spiriduşi , cu duhuri rele Şi bune.

Imi amintesc, când fiica mea era mica ii imaginam poveşti, care făceam să pară reale, îmbracam realitatea intr-o haină mistică, abstractă.

„Hai mamă, mai povesteste-mi despre zâna Clopotel şi despre zâna trandafirilor şi despre zâna aceea , care stăpânea apele!”

Iar eu începeam, cu încântatre să îi istorisesc: „Legenda spune, că atunci când se naşte un copil, natura, dă naştere unei zâne, a unui spirit liber, care va însoţii copilul pe tot parcursul vieţii lui, iar de îşi va cunoaţte zâna, va ştii de unde îşi trage forţa vieţii.!

Când un copil râde, zâna începe să straluceasca şi straluceşte asemeni unei steluţe, în noapte.”

Ce se întamplă cu zânele ,mama?

Când copiii cresc şi uită să mai râdă, să râdă din suflet, zânele mor, e semn , că sufletul lor a înbătranit mult prea repede.”

Tu nu vei îmbătrani, niciodata mama! Pentru ca tu ţii poveştile vii!

Îmi sună incă in urechi, glasul cristalin al fetiţei mele.

Poate are dreptate, nu voi îmbătrâni, niciodată!

Când eram mica , bunicu, mă lua pe genunchii lui şi îmi povestea şi readucea în memoria posteritaţii, o lume pe cale de dispariţie, o lume, care era menită să dispară, iar cotidianul, lumescul, punea stăpanire pe ea.

E ca atuncea, când întunericul se întinde şi se întinde, cuprinzand ultima zvâcnire de lumină.

Am fost certată adesea că ii imaginez fiicei mele lumi, ireale, lumi in care binele invinge, ca-i imaginez povesti cu final fericit, cu zâne şi duhuri, deoarece aşa ceva nu există, imi spunea acea voce, era vocea raţiuni, nu m-am putut împaca niciodata cu aceasta idee de a nu crea mister în jurul fiecarui lucru, fiecarei fiinţe, eram oarecum forţată să uit, să închid, în mine, tot ceea ce credeam.

Fără imaginaţie şi puţină credinţă, că ar putea fii adevarat, ne îndreptăm cu paşi siguri spre pierzanie, ne pierdem sufletul, moartea unei fiinţe începe din interior.

Apoi am imaginat poveşti cu fianluri triste, real de triste şi o bună perioadă am mers pe linia asta, pentru ca nu îmi puteam imagina cum s-ar putea termina altfel o poveste.

Povestea suntem noi, fiecare om are povestea lui, iar in fiecare moment el o trăieşte, cu alte cuvinte suntem ceea ce gândim !

Această povestire a fost citită în şedinţa din 01.06.2012; autor Ilinca Ioana Rusu; a citit Ilinca Ioana Rusu.

One thought on “Poveste

  1. Pingback: Mansarda cu Poveşti – Prima şedinţă « Clubul de Initiativă Literară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s