Însângerată, luna

Când noaptea fâlfâie greoaie pe codru şi strigile încep să vâneze şobolanii vâscoşi, mă trezesc ca din amorţeală şi ies la plimbare. Mă mişc greu sprijinindu-mă de copaci, şi deşi anii au trecut ca şi viaţa şi visul, îmi e totul proaspăt în amintire. Trec pe lângă heleşteul mâlos în care a intrat pentru ultima oară, pe lângă luminişul rotund ca un ochi de la marginea pădurii unde se ivea să ne cheme, şi privesc din depărtare clădirea părăginită şi urât mirositoare a fortului părăsit, pe care cresc iedera şi buruienile bolnave. Uneori mă avânt într-acolo şovăitor, dar renunţ de obicei la jumătatea drumului. Ca beat şi bolnav mă întorc spre răcoarea pădurii şi a apei, şi de cele mai multe ori mă aşez pe o piatră. Sper (mă tem?…) că într-una din nopţi am să o întâlnesc pe fata care mi-a luat inima, sper, mă tem, că am să o întâlnesc pe ea.

Acum foarte multă vreme, venisem în Transilvania cu afaceri. Călătorisem de la Bistriţa cu trăsura, şi planul iniţial era să cumpăr un cal de la Fortul Omului Mort, dincolo de pasul Vâlcan, unde aveam scrisori de acreditare pentru căpitanul Morphis. Românii opuseseră o rezistenţă sălbatică, dar regiunea era acum în mâinile trupelor imperiale, şi tensiunea dintre localnici şi ocupatori făcea călătoria deosebit de periculoasă. Mă înarmasem cât de bine putusem şi încercasem să găsesc un tovarăş de călătorie, din nefericire tot ce putusem obţine era să mă întâlnesc la Fort cu un asociat de-al meu din Cluj, un oarecare maghiar pe nume Ganaz. Împreună urma să trecem Valea Lupului şi să ridicăm o sumă de la evrei, după care, din nou, trebuia să mă întorc singur.

Neimplicat în politica Imperiului şi venind des în Transilvania şi Valahia cu diverse treburi financiare, aveam relaţii destul de bune cu locuitorii acestor meleaguri, cărora le vorbeam, destul de bine, limba. Dar se putea întâmpla oricând să nimeresc într-o ciocnire, şi la mânie, localnicii nu mai ştiau de nimic. Uneori pârjoleau totul pe distanţe uriaşe şi calul murea de foame sub tine, iar fântânile erau otrăvite şi nu puteai decât să speri că Domnul va trimite o ploaie ca să scapi.

Nu trimitea întotdeauna.

Iar pe marginile drumurilor imperiale, găseai de multe ori cadavre eviscerate atârnate în pari, şi erau de bărbaţi majoritatea, dar nu [continuarea aici].

Povestirea a apărut în antologia Balaurul şi mioriţa (editura Eagle Publishing House, 2011) şi în revista Gazeta SF (numărul 13/ianuarie 2012).

Această povestire a fost citită în şedinţa din 01.06.2012; autor Oliviu Crâznic; a citit Florentin Haidamac.

2 thoughts on “Însângerată, luna

  1. Pingback: Mansarda cu Poveşti – Prima şedinţă « Clubul de Initiativă Literară

  2. Pingback: Oliviu Crâznic « Clubul de Initiativă Literară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s