Dincolo de umbre

Lui Sagy, care a vrut ca această poveste să trăiască

            … Îi distingea trupul alb lucind stins, în nuanţe de sidef, printre cutele aşternutului de culoare închisă. Părul ei lung se revărsa peste marginea patului ca o cascadă cu ape întunecate. Ținea buzele întredeschise într-un surâs şi ochii închişi.

            „Mă iubeşti, Bianca?”

            Vocea lui se auzi tare, sonor în liniştea de brocart a încăperii cu parfum de iasomie şi regina-nopţii. Bianca deschise ochii mari, albaştri, şi îl privi adânc.

            „Te iubesc. Te voi iubi mereu, Mark. Te voi iubi până dincolo de moarte…”

 

            Cineva urlă un îndemn răstit, şi un nechezat furios de cal îi răspunse. Paşi grei tropăiau pe pavajul de piatră cubică.

Bărbatul tresări din somn, buimac, şi privi în jur fără să înţeleagă. Aşternutul aspru era răvăşit şi aruncat într-un colţ al patului. Prin fereastra larg deschisă intra aerul îngheţat al dimineţii de toamnă târzie, iar vatra era rece. Nu se afla în castelul Turnului de Cleştar. Răsuflă uşurat.

Sări din pat şi merse la fereastră. Jos, în curtea cea mare, un om cu haină verde se lupta cu un cal sălbatic. Animalul se smucea în toate direcţiile, zvârlea nebun din copite şi îşi scutura coama bogată, pufnind pe nări ca un balaur.

– Ține-l bine, Gaedo! strigă bărbatul de la fereastră, râzând.

Omul ridică ochii pentru o clipă, apoi înjură cu patimă.

– La dracu’, Mark, mârâi el. Treci şi ajută-mă. Bestia a rupt gardul şi a călcat în picioare trei oameni, iar tu îţi faci somnul de frumuseţe.

Mark râse din nou, apoi începu să se îmbrace cu mişcări lente, studiate. Mirosea a iasomie şi a regina-nopţii.

*

– Iertare, Părinte. Greu am greşit împotriva ta…

Fata stătea în faţa lui cu capul plecat; avea o voce moale, aproape şoptită. Ochii preotului se îngustară pe chipul lui aspru, tăios ca o lamă de cuţit. Îşi trecu mâna peste mătăniile lucioase şi murmură o rugăciune scurtă. Privi iar vălul albastru ce acoperea capul tinerei.

– Omul e supus greşelii, copila mea, mormăi el.

Bianca oftă din adânc şi ridică ochii înlăcrimaţi. Era mult mai bătrân decât şi-l amintea. Trupul lui se aplecase în jos sub apăsarea anilor, pe frunte îi apăruseră cute adânci. Creştetul chel era pătat cafeniu şi galben.

– Nu sunt supărat, dulce domniţă, mai zise bătrânul cu răceală. Înălţimea-Sa Ducele, măritul vostru tată, a procedat corect. Nu îi port pică.

Se aşeză pe jilţul ce i se adusese. Bianca luă şi ea loc pe o margine de sofa, stânjenită. Îşi îndreptă privirea spre copilaşul zdrenţăros care îl însoţise pe preot, şi care rămăsese tăcut lângă uşă.

– Bietul de tine, şopti ea, trebuie să îţi fie foame. Vino, stai lângă mine. Se întoarse spre servitoarea din spatele ei: Meda, adu-i copilului nişte dulciuri. Sunt sigură că îi va plăcea plăcinta aceea cu mure…

– Copilului nu-i trebuie nimic, prinţesă, interveni bătrânul. Şi stă foarte bine acolo unde s-a oprit, vă asigur. Ar fi bine să ne grăbim, pereţii au urechi şi zvonurile circulă repede. Aţi trimis după mine. Cu ce vă pot fi de folos?

Fata îşi înăbuşi un hohot de plâns. De când izbucnise scandalul iubirii cu Mark, iubire trăită şi consumată fără nici o fereală, în văzul tuturor, o izolaseră aici, în Cetatea Leului Alb. Până vei învăţa să te porţi cuviincios,îi spusese mama ei, ducesa Bellona.  Mark se făcuse nevăzut înainte ca degetele acuzatoare să arate şi în direcţia lui, alergase la o garnizoană din celălalt capăt al imperiului. Trecuseră mai mult de şase luni de atunci. Şi nu venea nici o scrisoare. Nici un cuvânt. Nimic.

– Am nevoie de sfatul tău, Basil, suspină Bianca. Tatăl meu, ducele, te-a trimis cândva în exil pentru fapte nepermise. Pentru aceleaşi fapte, eu te chem azi lângă mine. Copilă fiind, am auzit de îndeletnicirile tale. Am auzit că deţineai cărţi interzise din care ai învăţat incantaţii şi blesteme, şi vrăji care trimit sufletul pe alte tărâmuri sau care trezesc morţii… E adevărat?

Basil făcu un gest de plictiseală.

– Oamenii spun multe, zise, şi au tendinţa de a distorsiona ceea ce nu înţeleg. Iar eu am alte lucruri mai bune de făcut, decât să le explic Proştilor misterele lumii. Taci, băiete, şi stai cuminte! ridică el vocea, brusc încruntat, spre copilul care începuse să se mişte într-un mod ciudat, dezarticulat, şi să scoată un fel de gâlgâit din gâtlej. Se întoarse iar spre domniţă: poate că am unele ocupaţii mai puţin obişnuite, e drept. Poate că unele lucruri pe care le-aţi auzit despre mine sunt adevărate, iar altele nu… Poate că nu e bine să mă aflu aici, în prezenţa domniei voastre, domniţă. Vă riscaţi reputaţia.

Bianca râse amar.

– Reputaţia mea… Reputaţia mea zace în noroi, Basil, deşi singura mea vină a fost că am iubit. De asta mă aflu aici, şi nu la Turnul de Cleştar… Iar acum, chiar în clipa aceasta, tatăl meu, ducele, pune la cale nunta mea cu Velios, căpetenia mahoilor… Nunta va avea loc peste o lună.

Mahoii, poporul cel sălbatic de peste Munţii Îngheţaţi. Erau oameni înalţi, puternici, cu trup păros şi feţe vopsite…. [continuarea în Gazeta SF]

Povestirea a apărut în  revista Gazeta SF (numărul 10/semptembrie 2011).

Această povestire a fost citită în şedinţa din 15.06.2012; autor Cătălina Fometici; a citit Florentin Haidamac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s