Al 6-lea cer

Fâşii de pânză mocirloase, prinse-ntre ele pe vertical de o cusătură grosolană, fixau un cadru de lemn, ce arăta a fereastră prevăzută cu două rânduri de geamuri de după care o lumină lăptoasă îşi proptea propriul soare, reflexie pentru al Şaselea Cer, unde orice reprezentaţie a luminii se poate constitui drept oglindire a realităţii. Pereţii, vopsiţi în două culori, păreau două moduri de a fi ale aceluiaşi albastru diluat, delimitând două perspective reci: cea de discomfort, produs de o stare febrilă, şi cea a imaginii degradante a camerei. Totul, ca într-un scenariu al luminii, esenţă a vederii luminii.

Una, două, şi-nca una, o suită de înţepături. Nimereală? Ignoranţă? Acul se afunda nemilos în carnea înfricoşată de durere şi de furie surdă, căuta scormonind, înfigându-se năvalnic, străbătând în cele din urmă vena. Un amestec rece, învălmăşit cu sângele fierbinte, se împrăştia într-un tempo constant în tot corpul. Mâna aceea subţire, cu o piele fină, palidă, prin care se vedeau venele de un albastru străveziu, asemenea nervurilor aripilor unui fluture fixat într-un cub de gheaţă, se simţea golită de orice bucurie în răceala ce-i picura tristeţea până în cele mai tainice cămări ale sufletului. Părea a fi o mână dăltuită din lumină, acum devenită înţelepciune a inimii, cufundată într-un somn adânc.

– Cine şi ce eşti tu cu adevărat?, rosti Fereastra adresându-se Albastrului camerei.

– Eiii, ce este atât de greu să-ţi dai seama şi singur cine sunt eu în realitate?!, şopti genial Albastrul, apelând pe loc la un raţionament oarecare. Să doreşti a le oferi celorlalţi imaginea ta, ca-n oglindă, o imagine ştearsă, distorsionată, cam aşa trebuie să procedezi! E mai uşor să îmbrăţişezi iluzia, să crezi în ceea ce chiar tu îţi construieşti. Deşi ai putea ajunge în cele din urmă să confunzi Rubiconul, nemaiputandu-l trece la pas. Asemenea unui păianjen, care-şi croieşte-n ramă pânza de gheaţă peste un abis, îţi poti fixa repere către cele mai învolburate gânduri ale fiinţei. Te-ai întrebat vreodată: nu cumva noi înşine suntem captivi în propria noastră existenţa, ţesându-ne necontenit pânza vietii în moarte, în cele din urmă devenind devoratorii propriului nostru timp?!

– Hm!, zise fereastra, ca şi cum propria experienţă îi fusese transfigurată în obişnuinţă. La ce folos minciunile “vitale” şi confortabile în locul adevărului, oricât de dur ar fi? Această cosmetizare a timpului, acesta “amagire” voită cu care te iluzionezi, nu poate să ducă decât la o “cunoastere” parţială despre tine. Din curiozitate, dacă s-ar deschide o poartă a timpului, aş respira sunetul purtat al unui val de nisip iar inima mi s-ar toci acru a mirare, stoarsă de rezonanţa veşniciei. Repet: ştii tu de fapt cine eşti?

Îmbufnat, Albastrul privi cu ostentaţie către Fereastră:

– Poţi deveni ceea ce cauţi să fii! De obicei devii ceea ce alţii se aşteaptă să devii, doar pentru nedezamagirea lor. Poţi să aştepţi orientat către ceea ce te lasă să ai loc, către o veşnicie înţeleasă ca prezent. Poate aşa ar trebui să procedezi! Eşti prin modul tău personal de a fi şi, te întâlneşti, pe tine aflându-te, prin modul în care eşti prezent în timp. Sau te poţi limita, reducându-te la condiţia de “la îndemână”. Poţi să te laşi să fii la îndemâna oricui?

– Hm! Nu cred. Dar o astfel de aşteptare presupune transformarea, întâlnirea cu altceva, incalculabil şi imprevizibil, înseamnă sfidarea limitării, posibilă tocmai prin responsabilitatea propriei libertăţi, care decide aşteptarea.

– Ei, na! Cu cine mă mai pot întâlni eu acum, pe cine să mai aştept? Cu privirea, din care păşeşti a lumină, cu aceea spre propria-ţi vedere reuşeşti să străbţi distanţele, apropiindu-te de cel văzut de tine, doar de tine iubit, spuse Albastrul după care, cu o voce caldă, mângâietoare, privind către mână, cu vibraţia chemării şopti:

– Cu tine aş vrea să mă întâlnesc deşi te-am întâlnit deja . Aş vrea să-ţi privesc înţelepciunea inimii. Aş afla poate ce e în spatele ochilor tăi şi astfel ţi-aş privi inima şi ţi-aş înţelege tăcerea şi tristeţea. Privi către mana palidă ce începea să se mişte, abia perceptibil, şi continuă:

– Dimineaţa asta are culoarea amintirii cu tine. Lumina desculţă, sevă a tăcerii, asemenea urmelor lăsate-n apă de peşti, trece prin iarbă şi pe la căpătâiul patului tău cu vise. Razele de dor îşi fac cuib printre ramurile sufletului, rămân într-o veşnică mirare, strigându-ţi şoptit la fereastră: te-aş săruta aşa cum simt iar dacă nu aş simţi nu aş şti cum să te sărut şi tot te-aş săruta. Cât de dimineaţă e cu tine în gând! Eşti în cel de-al Şaselea Cer! Hai, trezirea, este gata cafeaua!

Telefonul sună. La început piano, apoi din ce în ce mai puternic. O dată, de două ori, de trei ori, şi tonul apelului deveni enervant. În cele din urmă, mâna palidă înşfăcă în forţă telefonul. Răspunse cu un glas răguşit, ca abia trezit din somn:

– Alo! …da, eu sunt.

– În 10 minute să fii la hotel Vega, cu maşina. Ajungi?, rosti imperativ vocea din telefon. Te aşteaptă cineva, un secretar de stat din Ministerul C. C. P.… Trebuie să fii acolo! Urgent!

– În zece minute? aaaa, acum zbor! Închise telefonul în timp ce mormăi mai mult pentru sine: „Să aştepte, până ajung eu în zece minute! Las’ că mă va aştepta! Să mă aştepte!”

Această povestire a fost citită în şedinţa din 30.06.2012 (Mansarda cu Poveşti – Sergiu Celibidache în Mansarda cu Poveşti); autor Florin Amariei; a citit Florin Amariei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s