Alb

Alb.  Şi liniste.

Am ochii larg deschişi, şi vǎd totul în jur fǎrǎ sǎ ştiu cǎ o fac. Incerc sǎ disting spaţiul de deasupra, dar totul este alb.

În jurul meu totul este imaculat, şi simt o energie lǎptoasǎ care mǎ linişteşte şi  face contururile neclare.

 

Şi realizez cǎ sint multe contururi în jurul meu. Contururi care se mişcǎ de colo colo, şi comunicǎ între ele într-o limbǎ pe care nu o înţeleg, deşi cuvinte disparate  parcǎ mǎ ating, ca nişte ecouri ale unor sensuri doar intuite.

Ştiu ca agitaţia lor mǎ vizeazǎ, dar sînt undeva departe, şi doar cu o parte asist in linişte la evenimentele din jur.

 

La un moment dat, nişte silabe sacadate,  pornesc un cutremur urmat de valuri inţepǎtoare, care, pentru o clipa imi trezesc simţurile. Contururile incep sǎ prinda forme, iar cuvintele sensuri.

 

Doctori. Spital. Pacient.

 

Stau întins pe spate, complet relaxat, fǎrǎ sǎ-mi  pese ce se întîmplǎ in jur.   Timpul parcǎ nu mai are sens, şi îmi pare cǎ eforturile lor sînt doar o tentativa de a incurca ordinea fireasca a lucrurilor. Îmi vin frînturi de imagini şi senzaţii, îmi amintesc cǎ eram şi eu la fel, cǎ îmi pǎsa de multe lucruri, mai mici şi mai mari, şi-mi pǎsa de cei din jur. Îmi amintesc cǎ am avut o viaţǎ înainte, dar parcǎ nu mai conteazǎ, sînt liniştit, ca si cum nimic rǎu nu se mai poate întîimpla. Însǎ nu mǎ încearcǎ acea nepǎsare nǎscutǎ din suferinţǎ, atît de prezentǎ în lumea din jur, ci o detaşare plǎcutǎ, în care nimic nu mǎ mai atinge. Cine ştie, poate o altǎ lume mǎ aşteaptǎ, în care o sǎ conteze ce am adunat pîna acum.

 

Valurile încep sǎ se îndepǎrteze, contururile  sînt iarǎşi neclare si mǎ bucur de starea mea de linişte.

 

Energie. Ce risipǎ. E atit de plǎcut sa pluteşti.

 

Albul e din nou lǎptos şi relaxant, iar timpul irelevant. Doar eu sînt aici, o entitate singularǎ, o sumǎ de experienţe  pe care încerc sǎ le retrǎiesc, cufundat in detaşarea pe care abia acum incep sa o inteleg.

Şi pe nesimţite, forfota din jur se îndepǎrteazǎ de mine, iar sfera cea albǎ  devine omniprezentǎ. Este lumea mea acum. Ştiu cǎ ii aparţin, pentru cǎ mǎ învǎluie, mǎ lumineazǎ, îmi împrumutǎ din esenţa ei de nemişcare.

Încep sǎ mǎ gîndesc cǎ este un popas în drumul  care mǎ aşteaptǎ, cǎ sînt judecat de conştiinta supremǎ care cîntǎreşte bune si rele şi decide ce va urma. Toatǎ viaţa am crezut cǎ soarta ne-a fost datǎ, şi cǎ o putem influenţa doar atît cît ni se permite. Poate acum mi se va permite sǎ înclin balanţa spre bine. Aşa cǎ pot sǎ-mi reamintesc ce am facut pinǎ acum, pot alege ce a fost mai bun, sînt sigur cǎ va conta. Totul conteazǎ. Însǎ ciudat, cu cît mǎ afund mai tare în lumea mea lǎptoasǎ, cu atît mai difuze devin amintirile, şi mǎ strǎdui din rǎsputeri sǎ le trezesc, sǎ mǎ bucur incǎ o datǎ de momentele plǎcute pe care le-am trait pînǎ acum.

Însǎ sfera mea îmbie la relaxare, nu la efort. Chiar şi bucuria amintirilor este diluatǎ de fluidul alb care rǎspindeşte  armonia nemişcarii. Simt cǎ strǎdaniile mele se opun ambianţei plǎcute care mǎ înconjoarǎ, şi parcǎ n-aş vrea sǎ mǎ opun acestui univers care m-a tratat cu atîta grijǎ. Nu mi-a stat niciodatǎ în fire sǎ mǎ opun curentului. Poate de asta sînt înconjurat de atîta relaxare şi pace. Poate lecţia pe care trebuie sǎ o învaţ aici este cǎ sentimentele sînt şi ele o risipǎ. Daca e aşa, o sǎ fac pe plac sferei mele protectoare şi mǎ voi mulţumi cu faptele, fǎrǎ sǎ mǎ las pǎtruns de ele.

 

Însǎ este din ce în ce mai greu. Amintirile mele încep sǎ se evapore, din unele mai vǎd frînturi, altele au dispǎrut cu totul, ştiu cǎ au fost acolo, dar îmi e imposibil sǎ le gǎsesc, sau mǎcar sǎ mi le amintesc vînînd senzaţiile care cîndva mi se pǎreau cotidiene. Chiar trebuie sa renunţ la totul? Chiar a fost în zadar?

 

Sînt incapabil sǎ-mi imaginez  cît timp a trecut de cînd mǎ aflu aici, nu sînt sigur cǎ aici are sens, am pierdut puterea de a cǎuta inţelesuri, şi tot ce mǎ defineşte este constiinţa propriei existenţe. O conştiinţǎ uitatǎ în afara timpului şi plutind în derivǎ undeva într-un spaţiu fǎrǎ limite sau poate într-un spaţiu care nu existǎ decît pentru mine.

 

Atmosfera laptoasǎ se infiltreazǎ din ce în ce mai mult, începem sǎ devenim una şi aceeaşi. Nu mai ştiu cum şi de unde veneau acele imagini pe care le numeam amintiri. Ceva mǎ face sa ştiu ca sînt aici, insǎ existenţa mea este lipsitǎ de orice semnificaţie, un organism cu un singur simţ, şi acela inutil. Cînd ultimele valuri ale conştiinţei incep sǎ se linişteascǎ, încerc într-o ultimǎ zvîcnire sǎ absorb cît mai mult din lumea asta, în speranta cǎ-mi va aduce o ultimǎ trǎire.

Totul in jur este alb.

 

Această proză a fost citită în şedinţa din 08.0122013 (Dialoguri Literare în Muzeul Bucovinei); autor Radu Georgescua citit Radu Georgescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s